Când l-a apucat scrisul şi l-a zvârcolit lăuntricul lui de copil , era în clasele mici la Liceul „Nicolae Iorga” din Chişinău.  În vacanţele de vară pleca la bunici, la părinţii mamei Cuţa.  Aşa au luat naştere nişte amintiri, curate şi limpezi ca apa de izvor, neîntinata expresie a unui imens dor după propriile sentimente, încercate la prima sa atingere cu frumuseţea Munţilor Carpaţi.

Concepute, probabil, ca un fel de sanctuar intim, scrise pe file de caiet de şcoală, reproducând cu nostalgie farmecul limbii române  vorbită în satele româneşti din Ucraina Transcarpatică, unele dintre ele întemeiate încă de Voievodul Dragoş, nuveletele lui Gheorghe Pelin au fost, timp îndelungat, ascunse de ochii părinţilor, pentru a fi descoperite, întâmplător , de mama copilului.

Cu regret, patima pentru scris a lui Gheorghe Pelin pare să ţină mai mult de domeniul trecutului. Astăzi principala sa pasiune este colecţionarea atlaselor geografice. Crede în existenţa Atlantidei. Se visează navigator, în speranţa de a descoperi pământuri noi, pentru a le aduce sub stindardul Moldovei.

Până atunci mica planetă descoperită de junele autor în această scriere carpatină întoarce filele deosebit de frumoase ale unei cărţi scrise mai mult  cu inima decât cu mâna, de un copil, care acum e flăcău în toată firea şi e cuprins de o altă pasiune—pictura.

Ion PROCA

FATA PĂDURII

Gheorghe PELIN

 POVEŞTI

DIN PODIȘOR

PODIȘOR – o salbă de case înşirate sub Beşicura Mică şi Beşicura Mare, doi  munţi ce veghează, ca doi fraţi carpatini, deasupra străvechilor aşezări româneşti – Apşa de Jos şi Apşa de Mijloc.

Populate de gazde ce îşi întreţin familiile din cultivarea pământului şi creşterea vitelor, casele din Podişor, una mai mândră ca alta, sunt potrivite parcă de mâna lui Dumnezeu într-un defileu plin de verdeaţă, numit Valea Igovei. Printre dealuri curge Bascăul, adunându-şi apele limpezi din pâraiele ce se rostogolesc la vale din toate părțile. Ca o glugă de dac, în depărtare se vede vârful muntelui Apițca.

Pe malurile Bascăului se întind otave de fân mirositor şi livezi încărcate de   rod, pasc vaci surii şi bivoliţe cu lapte lecuitor. Strănepoţi ai viteazului Dragoş, voievod de Maramureş, românii de aici sunt iubitori de muncă şi plini de viaţă, iar coconii şi cocoanele lor – rumeni la faţă şi frumoşi ca pomițele primăvara.

Pe aceste locuri binecuvântate, într-o căsuţă de lemn pe tălpi de piatră, trăia un pădurar pe care-l chema Oros și care ştia o mulţime de poveşti.

În fiecare duminică, cobora drumul de la Strâmtură, trecea puntea, se aşeza pe laiţa de sub nucul de pe malul Băscăului şi, înconjurat de coconi, se apuca de  spus poveşti, una mai mândră ca alta.

În amintirea bătrânului pădurar, care demult îşi doarme somnul de veci în ţintirimul din Valea Scradei, voi încerca să-ţi povestesc, iubite cititor, câteva din minunatele sale povești.

VA URMA.