OMĂTUL MIEILOR. Frumoasă-i primăvara în Munţii Carpaţi! Cât vezi cu ochii numai dealuri  îmbrăcate în muguri şi frunze. Mii de păsărele zboară, ciripind, în toate părţile. Prin iarbă mişună furnici şi răsar miriori. Mieluţii zburdă de colo-colo, oile pasc voioase de –a lungul coastelor înverzite. Dealurile seamănă cu nişte corăbii pe marea fără de capăt a pădurilor ce se întind spre culmile încă pline de zăpezi.

Într-o zi, însă, toate se schimbă ca prin minune. Răscoliţi de vânturi reci, norii fioroşi se reped asupra satelor ca o turmă de bivoliţe gonite de păcurari. Se face frig şi urât. Câinii se ascund în Cociube. Oamenii intră în căsuri şi trag zăvoarele  la uşi. Coconii se strâng pe lângă babele lor, gata să asculte poveşti despre Fata Pădurii.

Şi mai amărâte ca oamenii sunt oile. Cu ochii la mieluţii lor jucăuşi, până  mai ieri erau cele mai fericite mame de pe pământ. Acuma se uită speriate la  negurile ce îmbracă tot mai strâns împrejurimile. Într-un târziu, din mijlocul norilor fioroşi se desprinde o cloanţă înfofolită în zeci de cojoace albe. Le scutură  pe rând, apoi pe toate deodată. Peste Carpaţi se abate omătul mieilor.

În aceste zile, Fata Pădurii fură Soarele, îl pune într-o coşarcă şi se ascunde  în adâncul pădurilor.

Puterea primăverii, însă, nu o poate birui nimeni. Nimeni nu poate întoarce timpurile înapoi.

Peste câteva zile, soarele scapă din coşarcă şi se înalţă în slăvile cerului. Omătul se topeşte. Sute de pârâiaşe îşi rostogolesc din nou apele la vale. Oamenii ies din case  şi încep a lucra prin grădini. Zumzăie albinele. Copiii culeg aglicei pe coastele dealurilor. Mieluţii zburdă printre gruiuri.

Fata Pădurii se ascunde în răchiţele de pe malul mocirlei şi adoarme cu tâmpla pe muşchiul unui bucium.

Şi nimeni nu poate înţelege – ce-a fost omătul mieilor? O ninsoare pribeagă sau, poate, ultimul vis al iernii din Carpaţi?!

                                                                                                                  FATA PĂDURII

 Într-o casă de lemn din Valea Igovei trăia o văduvă cu un cocon mic, pe care-l creştea într-un leagăn cioplit într-un bucium de brad. Într-o zi, în timp ce femeia săpa prin grădină, în cer apăru Fata Pădurii. Zbura printre nouri cu cocoana ei în braţe, pe care încerca s-o înveţe să prindă păsări. Uitându-se de sus şi văzând că coconul văduvei era mai mândru decât cocoana ei, a intrat supărată în casă şi a schimbat coconii – pe al ei l-a pus în leagăn, pe al văduvei l-a luat  cu dânsa. După care s-a înălțat din nou în cer a zburat cu tot cu cocon dincolo de muntele Beşicura Mică.

După ce a gătat de lucrat prin grădină, femeia a intrat iute în casă, să-şi hrănească coconul. Şi cum a văzut o cocoană în loc de cocon, s-a dus într-un suflet la vrăjitoarea de la marginea satului şi a întrebat-o ce să facă mai departe, că nu mai putea de mirare şi necaz.

Vrăjitoarea s-a uitat într-o tocă cu apă de mocirlă şi pe loc a priceput ce  isprava a făcut Fata Pădurii, că se cunoșteau. A sfătuit-o pe văduvă să aprindă  un foc mare în cuptor, să pună cocoana pe lopată şi, prefăcându-se că vrea s-o arunce în flăcări, să spună vorbele acestea:

– Na-ţi-l p-al tău, dă-mi-l p-al meu!

Cum a zis vrăjitoarea, aşa a făcut. Aprinse un braţ de lemne în cuptor, întinse cocoana pe lopată şi prefăcându-se că vrea s-o arunce în flăcări, zise:

– Na-ţi-l p-al tău, dă-mi-l p-al meu!

Şi dintr-o dată s-a stârnit un vânt mare de tot şi în vântul acela se vedea cum Fata Pădurii zboară despletită pe sub nouri cu coconul femeii în braţe. Intrând în casa văduvei, a pus coconul la loc în leagăn, şi-a luat cocoana de pe lopată şi a zburat cu ea dincolo de Beşicura Mare, ascunzându-se după un nor plin cu bobițe de ploaie.

Cu acestea, vorbele vrăjitoarei s-au împlinit. Văduva a trăit în linişte şi pace până şi-a văzut coconul bun de însurat. Dar numai nu cu cocoana pădurii, care crescuse și ea mare şi zburând prin cer după păsări, de multe ori trăgea cu ochiul la feciorul văduvei, că tare era hireş.

I-a găsit o româncuţă din Plăiuţ, care nici prin aer nu zbura, nici păsări cu  mâna nu prindea. În schimb, putea mulge vaca, griji de grădină şi de casă. Că numai cu zburatul prin nouri, gazdă de haznă la Podișor nu te faci.