Era genul de copil care îşi repara unele jucării după ce le strica. Totul e o acumulare, crede el, dar e nevoie de răbdare, multe cunoştinţe, de lungi perioade de învăţare ca să înţelegi fizica. L-a ajutat şi că a avut un dascăl bun la fizică în liceu, la Colegiul Naţional Mihai Viteazu din Turda. Orele de fizică erau cu atât mai plăcute cu cât se ţineau în laborator. „Acel profesor (n.r. Lucian Undreiu) a plecat în SUA, prin 2000. E profesor la Colegiul Universităţii Virginia din Wise (n.r. Universitaty of Virginia’s College at Wise). Ne-am întâlnit apoi. Ne căutăm. Ştie că am ajuns în SUA şi se bucură că am lucrat la Departamentul Energiei, şi de ce am realizat. (…) Prima dată când am obţinut poziţia (n.r. slujba la PNNL) i-am scris, înainte de a semna contractul, şi l-am întrebat ce ştie de acest laborator“ , povesteşte cercetătorul. 2009.

Criza, schimbarea şi căutarea unei soluţii Specializarea sa din liceu îi permitea să se înscrie mai departe la facultatea de Fizică a UBB, deşi în acele vremuri, prin 96, la mare căutare erau Ştiinţele economice şi Dreptul. „Ofereau o soluţie la problemele vieţii mult mai rapidă după absolvire. Cred că, până la urmă, nu am ales eu, ci destinul. Am ajuns la fizică dintr-o întâmplare“, spune Flaviu. În 2001 termina facultatea, iar în 2007, doctoratul. Însă până la terminarea doctoratului a mers în mai multe stagii în Nijmegen (Olanda), Orleans (Franţa), IBM (SUA), Letbridge (Canada), Tallin (Letonia) unde a învăţat cum să creeze instrumente/aparate, nu doar să le folosească în domeniu pe cele disponibile comercial. „Experienţele din afară, stagiile, au fost un lucru extraordinar. Multe lucruri erau dezvoltate de la zero. Cineva venea cu o teorie, iar apoi altcineva trebuia să construiască aparatura.

Când apare o problemă şi nu există tehnologia care să o rezolve, trebuie construită aparatura care să valideze sau nu acea teorie. Vrei să dezvolţi ceva nou, nu eşti îngrădit“, explică cercetătorul. Un alt pas în dezvoltarea sa l-a avut profesorul Simion Simon care i-a coordonat licenţa, masteratul şi doctoratul şi l-a susţinut. În 2002, acest profesor a adus aparatură nouă la institut pe care, datorită stagiilor în afară, au învăţat să o folosească. „Numai furând meserie poţi recupera decalajul tehnologic creat prin lipsa investiţiilor, mergând în locurile unde această tehnică este folosită. Ultima investiţie în infrastructura de rezonanţă magnetică la UBB a fost în prima pare a anilor ’60, când profesorul Ioan Ursu a deschis domeniul în România“, adaugă Flaviu.

A doua sa mare şansă în carieră s-a numit Laboratorul Naţional Pacific Nordwest (PNNL) din Richland, unul dintre cele 17 laboratoare ale Ministerului Energiei din SUA, laboratoare creat din Proiectul bombei atomice, Manhattan. Cum a ajuns acolo? Facultatea de Fizică avea din ce în ce mai puţini studenţi şi nu se mai făceau angajări pe posturi didactice. 2009 a fost un an în care se terminaseră banii de mobilităţi, de colaborări externe. Vroia să plece, dar nu era convins. În acel an i s-a născut fetiţa. Într-o joi seara, după ce a plecat de la muncă şi-a trimis CV-ul la două laboratoare din State, unul în Estul ţării, celălalt în Vest. După câteva zile primeşte un telefon. „Un coleg din Nijmegen mi-a spus că în locurile mari în america nu te angajează fără să te duci acolo, să te vadă, să dai interviu. Luni seara (n.r. după acea joi) mă sună cineva din SUA (n.r. de la PNNL, laboratorul unde aplicase pentru un post). O oră interviu. Cum faci, ce faci, multe întrebări tehnice în baza informaţiilor prezentate în CV. Iar apoi îmi zice că vrea să mă angajeze. Am zis: «Bine. Eu vreau să văd oraşul, să văd cât e de sigur, am un copil». A fost de acord, m-a întrebat când merg“, povesteşte cercetătorul despre recrutarea sa la laboratorul american. În septembrie 2009 a plecat în State pentru trei zile. Dacă în prima zi s-a relaxat, în a doua zi ai urmat interviurile de angajare cu mai multe persoane (cercetători, ingineri cu care a lucrat, reprezentanţi de la Resurse Umane, management etc), întreaga zi. „Din cei 4.900 de angajaţi eu am fost al 196-lea non-american. Americanii au resursele cele mai multe şi bazinul de recrutare cel mare (n.r. din universităţile de top din State) şi totuşi aleg şi din străinătate“, spune Flaviu. L-au angajat după ce l-au verificat riguros. Au căutat informaţii despre familia sa, au cerut lămuriri de la conducătorul de doctorat. O astfel de verificare durează undeva între 3 şi 6 luni. „Dacă ai două amenzi rutiere în acelaşi an intri cu psihologul să discuţi. Eşti un pericol. Ei dezvoltă tehnologie pentru securitatea naţională militară, energetică, biologică etc“, explică clujeanul. Aşa a ajuns să lucreze între 2010 şi 2012 într-un laborator al guvernului american.

Avertismentul şefului: ”Aici nu sunteţi într-o universitate!” Unul dintre inginerii care l-a intervievat şi cu care a şi lucrat apoi i-a spus să reţină două lucruri: banii nu sunt o problemă şi ceea ce promit trebuie să facă pentru că nu va mai exista a doua oară când să promită. „Tu ai făcut nişte afirmaţii, că ştii să faci ceva. Te angajează pentru asta, ca să-ţi aduci contribuţia la un anumit proiect. Dacă nu ţi-o aduci, a doua zi, a treia zi te dă afară“, zice cercetătorul. Nu lucra mai mult de 40 de ore pe săptămână, însă putea lucra în avans ca să-şi ia mai multe zile libere în perioada concediilor şi a sărbătorilor de iarnă când venea acasă în România. Iar vinerea aveau întâlnire de grup, de la 4 la 5, unde se discuta ce s-a făcut în acea săptămână din ce a fost planificat şi se stabilea programul pentru săptămâna viitoare. Îşi aminteşte că la a doua întâlnire, şeful grupului îşi manifestase nemulţumirea faţă de rezultatele unui coleg într-o formă dură. „El a zis: Aici nu sunteţi într-o universitate! Nu aţi venit aici să învăţaţi! Aţi venit să vă aduceţi aportul pe ceva ce aţi spus că ştiţi! Dacă o faceţi, rămâneţi, dacă nu, plecaţi! Eram şocat, era un avertisment după două săptămâni.

Săptămâna următoare eram acelaşi oameni, dar în a patra săptămână cineva plecase“ , povesteşte cercetătorul. În State a lucrat la un proiect pe 5 ani în valoare de circa 30 de milioane de dolari care trebuie să găsească soluţii legat de reducerea gazelor cu efect de seră, prin stocarea dioxidului de carbon în subteran. Proiectul inovator trebuia să ofere soluţii la întrebări ca: se poate stoca CO2 în condiţii sigure în pământ? Rămâne el acolo? Ce trebuie făcut ca el să rămână acolo şi să nu fie un pericol? Flaviu Turcu se alătura echipei proiectului din a noua lună. „Simţi presiunea care există, una care te făcea să nu te mai doară spatele, capul. E un sistem care te face să dai totul pentru el. Ştiau şi să te motiveze ca să lucrezi“, adaugă el. O întrebare de 30 de milioane de dolari Prin proiectul lor, americanii vroiau să găsească soluţii aplicabile pe tot globul legat de stocarea CO2 în pământ, în locurile de unde s-a extras petrolul, gazele şi nu numai. „O metodă este să-l iei şi să-l pui în una dintre aceste pungi. Nu se ştie încă dacă în timp nu va ieşi. Asta e marea întrebare fiindcă în procesul de a-l pune acolo se folosesc nişte pompe care sunt puse în mişcare de electricitate. Dacă rămâne acolo este extraordinar de bine. Dacă nu rămâne acolo, de fapt se accelerează procesul. Iar acest laborator al Departamentului de Energie a avut un proiect pe 5 ani ca să indice posibile soluţii“ , explică Flaviu Turcu. Se ştie din geochimie şi geofizică, continuă el, că CO2 când e menţinut la o anumită presiune nu mai rămâne gaz, ci devine lichid. Iar dacă e presurizat în subteran devine solid. „Se ştie că dacă-l presurizezi (n.r. CO2) în subteran el va ajunge să se solidifice în funcţie de cât de rapid reacţionează cu mineralele din sol. Asta e ţinta finală. Să-l ai în formă solidă pentru că atunci va rămâne în subteran.

Dacă e lichid şi va fi un cutremur probabil va ieşi“, detaliază cercetătorul. Iar americanii vroiau să vadă în cât timp interacţionează CO2 cu mineralele din sol, în cât timp se transformă o tonă de CO2 gaz în formă solidă, dacă apa accelerează reacţia şi de câtă ar fi nevoie etc. La final ajung să facă o bază de date pe care să o introducă într-un program soft care să fie exportat către orice ţară interesată să stocheze astfel CO2. Rolul bazei de date? Să ofere informaţii legate de şanse şi riscuri în funcţie de condiţiile geofizice de la locurile unde s-a forat şi se doreşte stocarea CO2. Însă pentru asta trebuiau să adune în baza de date informaţii legate de tipul solului, ponderea mineralelor, temperatura, presiunea, cât de repede are loc mineralizarea şi transformarea CO2 în solid. Au urmat apoi teste peste teste. „Această metodă poate fi foarte eficientă datorită răspândirii largi pe tot globul a posibilelor astfel de locuri de stocare“, crede Flaviu.

Cum RMN-ul face o lume mai bună Ce a făcut el? Ca să se găsească răspunsuri la întrebări, oamenii de ştiinţă de la laborator au ales, în prima etapă, 5 metode care să ofere informaţii la nivel molecular. Una dintre acestea a fost rezonanţa magnetică, RMN – nu cel clinic. „Ai un RMN care e un aparat comercial, dar în el trebuie să pui acum solid, lichid şi gaz sub presiune (n.r. la o anumită temperatură şi presiune). Minereu, apă şi ce mai găseşti în pământ, şi CO2. Toate le pun într-un aparat de milioane. Aparatul acela e ca o lupă, să zicem, dar nu există comercial dispozitivul care să stocheze aceste amestecuri heterogene în interiorul spectrometrului RMN şi să şi accepte presiune, temperatură“, explică Flaviu. Atunci, primii doi ani din proiect s-au dus pe crearea de echipamente. Românul şi cei 4 camarazi din echipa PNNL (David W. Hoyt, Jesse A. Sears Jr., Kevin Rosso şi Jian Zhi Hu) au creat un mic aparat (un rotor RMN) care recrează condiţiile din subsol (temperatură, presiune) şi poate să lucreze într-un spectometru RMN. Tehnologia creată se numeşte PMAS (Pressurized Magic Angle Spinning).