Trăiesc sentimentul că noi, cetățenii Moldovei, rătăcim în aceste zile într-o gaură neagră a terorii. Siguranța fiecărui dintre noi e una precară și accidentală. Adie a starea de spirit trăită de sovietici în anul 1937, când oricine și oricând era saltat noaptea și dus din sânul familiei la închisoare și apoi în GULAG.

Descinderea în forță de azi dimineață în sediul Guvernului și la Fisc nu mă sperie și nici nu mă bucură. Dacă am fi trăit într-un stat de drept, aceste acțiuni chiar ar fi trebuit salutate, având în spate niște informații clare despre încălcarea flagrantă a legii.

Ceea ce mă preocupă în aceste clipe  ține de credibilitatea celor care întreprind aceste acțiuni în forță, arătându-și mușchii și șantajând nu doar factori politici concurențiali, ci și pe fiecare dintre noi, muritorii de rând.

Privesc la televizor și văd imaginea unui personaj pre numele său Zumbreanu, despre care presa a scris că este finul lui Plahotniuc, care nu are în ochii noștri nicio iotă de credibilitate, îndeplinind o comandă politică chiar în ziua în care șeful său de partid urmează să fie destituit din prezidiul Parlamentului. Este imaginea întruchipată a unui individ care pe timpurile regimului comunist opera arestări ale oamenilor de afaceri pentru a le prelua businessul. În oglinda inversată observăm chipurile lui Mejinski și Gurbulea, Zubic și Papuc, a ciracilor din Procuratură și Centrul de teroare responsabili pentru arestarea unor personalități notorii, dar mai cu seamă a tinerilor care au participat la evenimentele din 7 aprilie 2009.

Văd niște mascați alergând pe culoarele Guvernului de parcă ar fi în căutarea și reținerea unor criminali evadați din închisoare.

Agonia este starea ideală a răzbunării. Asistăm chiar în aceste clipe nu doar la derapajul statului de drept, capturat și mafiotizat, în care procuratura și instanțele de judecată servesc în mod necondinționat un personaj politic  și nu interesele legitime și drepturile cetățenilor, ci și la cea mai gravă cumpană politică a Republicii Moldova din momentul proclamării independenței de stat. Nici războiul de independență nu a fost atât de mârșav tocmai din motivul că atunci aveam cu ce ne apăra ființa națională.

Numai că toate aceste lucruri, dacă nu vor fi curmate imediat de partea sănătoasă a acestui stat și a acestui popor, ne vor părea  zorzoane și floricele în comparație cu ceea ce ne așteaptă.

Trăiesc intens sentimentul că în ceafa noastră, a tuturor, suflă diabolic chipul hidos al unei forme deosebit de periculoase ale dictaturii, de sorginte latino-americană, numită juntă.

Junta, nu vă spune nimic?