Locotenent colonel doctor Daniel Gheorghe Aron este medic militar şi a plecat în prima sa misiune militară la 34 de ani, în Irak. De atunci au trecut 8 ani şi, de-a lungul timpul, a mai fost plecat în alte trei misiuni – toate în Afganistan. Spune că a plecat în teatrele de operaţiuni pentru a-şi îngriji colegii alături de care a trăit pe timp de pace. Ajuns acolo, a tratat nu doar soldaţi români. Avea în grijă sute de oameni de diferite naţionalităţi. Îi vindeca inclusiv pe talibanii care îi ataca camarazii. “În astfel de situaţii nu ţii cont că rănitul din faţa ta este de partea cealaltă a baricadei. Satisfacţia e mai mare atunci când reuşeşti să îl vindeci”, spune acesta. Acasă, la Zalău, îl aştepta o soţie şi doi copii: o fată şi un băiat. A petrecut Crăciunul, Anul Nou şi ziua de naştere departe de aceştia, dar nu va uita niciodată revederea cu ei după prima sa misiune, cea din Irak, care a durat şase luni. Acum, îi pregăteşte pe alţi medici să facă faţă condiţiilor grele de pe front la Centrul de Instruire pentru Luptă al Forţelor Terestre „Getica”, din Cincu, în apropiere de Braşov. Într-un interviu acordat gândul, medicul militar a vorbit despre cele mai grele momente prin care a trecut pe câmpul de luptă, dar şi despre satisfacţia pe care profesia sa i-o oferă.

„Eram naş la o nuntă. Am ieşit din biserică. S-a auzit: ‚bum, bum, bum’. M-am adăpostit la pământ, şi am adăpostit-o şi pe soţia mea. Am băgat-o, cu rochia ei de naşă, sub mine, în cel mai mare noroi”. Aceasta a fost reacţia instinctivă a locotenentului colonel dr. Daniel Gheorghe Aron, întors de doar câteva zile de pe frontul din Afganistan, şi căruia focurile de artificii i-au aprins imediat în minte situaţiile cu care s-a confruntat de nenumărate ori în teatrele de operaţiune.

Lt. col. dr. Daniel Gheorghe Aron este medic de profesie şi a fost, până la 42 de ani, în patru misiuni militare: una în Irak şi trei în Afganistan. A trăit salvându-i pe alţi de la moarte într-un mediu în care la aproape fiecare pas se auzeau împuşcături, într-un loc în care oricând putea să îşi piardă viaţa. Recunoaşte că imaginile cu oameni răniţi sau muribunzi, pe care îi vedea zilnic, l-au afectat, dar a acceptat o astfel de „provocare”, aşa cum o numeşte chiar el, pentru că şi-a dorit să îşi ajute colegii alături de care a împărţit bune şi rele pe timp de pace.

Visa încă de mic să devină medic. Îşi dorea chiar să inventeze un leac cu ajutorul căruia să-şi facă mama nemuritoare. În şcoala generală era medicul clasei, colegii îl rugau să le scoată dinţii cu aţa. Ajuns în adolescenţă, lucrurile au luat o întorsătură serioasă. S-a înscris la Facultatea de Medicină Militară şi a absolvit în 1997 Institutul Medico-Militar din Târgu Mureş. La 19 ani de la terminarea facultăţii a ales să plece pentru prima dată într-o misiune în teatrele din operaţiuni. Prima misiune a început în Irak, în iulie 2006. A revenit în ţară în februarie 2007. A plecat din nou, în iulie 2008, şi s-a întors în februarie 2009 – cu batalionul de la Câmpul Lung. A urmat o a treia misiune, iulie 2010 – februarie 2011, cu batalionul de la Bistriţa. Ultimaa fost în iulie 2012 – februarie  2013, cu batalionul de la Curtea de Argeş.

„Când le-am spus părinţilor mei că plec prima dată în misiune, tata m-a întrebat: ‚Măi, tu ştii ce faci?’. Soţia mea a reacţionat foarte bine atunci când i-am spus că plec prima dată. Pe parcurs, în timpul antrenamentelor,  a început, cred, să realizeze ce presupun aceste misiuni, dincolo de faptul că aveam să ne vedem peste şase luni”, mărtusiseşte lt. col, dr. Daniel Gheorghe Aron.

Acesta spune că pe câmpul de luptă, ca şi medic, nu există inamic. Pentru el toţi erau egali, indiferent că răniţii erau din tabăra lui sau cea adversă. „Când ai de-a face cu un astfel de pacient, satisfacţia este mai mare când îl vindeci. Prin asta le câştigi şi mai mult încrederea celor din tabăra ta. Odată am salvat un muribund taliban, despre care toată lumea spunea că a murit. M-am dus la el să îl văd. Am constatat că trăia şi l-am tratat”, menţionează medicul militar.

A trecut prin situaţii limită, dar niciodată nu s-a gândit să renunţe la profesia de medic. Întrebat care a fost cel mai frumos mod în care un militar rănit i-a mulţumit pentru ceea ce a făcut pentru el, acesta spune: „Cea mai frumoasă răsplată este atunci când, la festivitatea de repatriere, defilează batalionul, îi vezi pe soldaţii care au trecut prin mâinile tale că trec prin faţa ta. Mai mare răsplată decât asta nu cred că poate să existe”.

În perioadele în care a fost plecat în misiune a ratat Crăciunul, Anul nou, dar şi zile de naştere şi onomastice. Însă, cel mai important moment a fost atunci când fiul lui Adrian a participat la un show de talente şi a cântat o melodie dedicată lui. Lacrimile îi inundă şi acum ochii când îşi reaminteşte momentul. “Eram în ultima misiune în Afganistan. M-a sunat soţia şi mi-a spus că Adrian e la Românii au talent şi că, chiar în acele momente, cânta. Am fost foarte emoţionat”.

După ultima sa misiune în Afganistan, din perioada iulie 2012 – februarie  2013, lt. col. dr. Daniel Gheorghe Aron a ales să îi înveţe şi pe alţi tot ce ştie el atunci când vine vorba de practicarea medicinii în siguranţă pentru pacient atunci când situaţia este una vitregă. Este medic şef la Centrul de Instruire pentru Luptă al Forţelor Terestre „Getica”, iar acolo coordonează un program de instruire a tinerilor medici militari. „De doi ani coordonez acest program. Am început să facem paşi mărunţi. Am învăţat să ne ridicăm în picioare, apoi să mergem şi acum cred că ne apucăm de fugă. Avem susţinerea Ministerul Apărării Naţionale şi sprijinul partenerilor noştri americani, care şi ei îşi doresc să aibă personal medical compatibil cu al lor. Adică să urmăm acelaşi timp de proceduri, să lucrăm pe acelaşi tip de materiale să se poată baza şi ei pe noi”, spune medicul militar.

Într-un interviu acordat gândul lt. col. dr. Daniel Gheorghe Aron a vorbit despre ce înseamnă să fii medic militar nu doar pe timp de pace, ci şi pe timp de război, despre cum te pot marca situaţiile critice prin care treci.

De unde pasiunea pentru medicină?

Mi-am iubit foarte mult mama şi tatăl. Când eram mic mă gândeam cum ar fi să moară mama. Nu am putut accepta acest lucru, iar atunci mi-am spus că mama mea nu o să moară niciodată, pentru că eu o să mă fac doctor şi când o să se îmbolnăvească o să o fac bine şi o să inventez un tratament care să o salveze de la moarte şi nu o să moară mama niciodată. De acolo a plecat primul pas spre medicină. După care am luat-o în serios. În şcoala generală colegii mă rugau să le scot dinţii. Mă considerau medicul clasei. Apoi încet, încet, nu m-am văzut făcând altceva. Întotdeauna mi-a plcăut să ajut oamenii şi consider că un medic sau un personal medical trebuie să aibă această dorinţă de a face bine celor din jur necondiţionat.

 Există diferenţe între un medic civil şi unul militar?

Facem aceeaşi medicină ca şi colegii noştri civili. În plus faţă de ei, avem particularităţi în cadrul pregătirii noastre în specialitate militară. Medicina militară are o caracteristică specială. Noi aplicăm medicina într-un mediu operaţional foarte specific instituţiei pe care o deservim. Medicina militară abordează un alt tip de cazuistică. Trebuie să fim pregătiţi în special pentru cazuistica de tip traumatică şi nu numai. Pe medicină preventivă, pe medicina generală. Pe lângă asta, trebuie să respectăm şi diferite proceduri. Trebuie să ne adaptăm procedurilor, astfel încât să îi ajutăm şi nu să îi încurcăm şi să ne fim de folos unii altora.

Aţi plecat în prima misiune militară în 2006. Ce făceaţi înainte de asta?

În România am fost medic la o unitate militară cu foarte mulţi militari în termen. A fost o activitate foarte solicitantă şi plină de responsabilitate, deoarece aveam militari practic în grija noastră. Asta se întâmpla în perioada în care armata se făcea obligatoriu. Apoi, am urmat o pregătire specială şi am plecat în prima misiune în Irak, în anul 2006 cu batalionul 812 de la Dej. De atunci a început aventura mea în misiuni externe. Apoi, au mai urmat încă trei misiuni în Afganistan.

Ce este diferit pentru un medic în a practica medicina aici, în ţară, şi a o practica în teatrele de operaţiune?

Ca şi medic totul este diferit. Eu am fost în misiune cu batalioane de manevră cu sute de oameni care îşi pun sănătatea şi viaţa în mâinile şi cunoştinţele personalului medical, fără ca măcar să conştientizeze acest lucru. Conştientizarea acestui lucru face ca lucrurile să fie mult mai diferite. Aici în România există mai multe alternative: este instituţia medicului de familie, pacientul poate să îşi aleagă medicul, poate alege să se ducă la o policlinică particulară, se duce şi face ce crede că e mai bine pentru el. În teatrul de operaţiunei nu îşi poate alege medicul. Medicul este dat şi de el depinde totul.

Zona unde stau medicii în teatrele de operaţiune este una protejată? Este o zonă sigură? Medicii sunt la fel de expuşi ca şi soldaţii care sunt pe câmpul de luptă?

Medicii stau în acelaşi loc cu batalionul. Noi, ca şi medici, suntem expuşi aceluiaşi risc ca şi un militar care stă în bază. Stăm în aceleaşi condiţii. Sanitarii, de exemplu, trebuie să asigure asistenţă medicală fiecărui pluton atunci când iese în misiune. Ei stau chiar cu plutonul pe care îl asigură. Şi în timpul în care se odihnesc, în bază, stau tot cu ei ca să îşi cunoscă foarte bine colegii şi să îşi clădescă acea relaţie care contează foarte mult. Deci, un cadru medical este la fel de expus şi la fel de protejat ca şi un militar atunci când este în teatrele de operaţie.

Înainte de a pleca în misiune sunteţi antrenat într-un mod special?

Da. Avem o perioadă de patru luni de pregătire înainte de orice misiune. Din punct de vedere medical această pregătire a fost mai săracă pentru că a trebuit să ne adaptăm situaţiilor de la faţa locului. Armata română din al doilea Război Mondial nu a avut tradiţie de luptă şi atunci persoanlul medical militar a trecut la cazuistică pe timp de pace, care este total diferită faţă de cazuistica de pe timp de război. Eu şi cu alţi colegi de-ai mei care au fost în teatrul de operaţie am învăţat de acolo şi am încercat, şi încercăm şi acum, să facem un program de pregătire pentru tot personalul medical încă de pe timp de pace, chiar dacă războiul din Afganistan, din fericire, s-a terminat, astfel încât în orice situaţie să putem acţiona foarte eficient şi am fi mult mai pregătiţi.

De ce aţi ales să plecaţi în misiune?

Dacă vă spun că a fost o provocare pentru mine, o să spuneţi că termenul de provocare este un cuvânt perimat, dar chiar am considerat o provocare să pot să asigur asistenţă medicală în teatrului de operaţiuni colegilor mei, alături de care mi-am desfăşurat activitatea pe timp de pace şi am considerat că trebuie să fiu alături de ei şi acolo, aşa cum sunt şi acasă.

Cum a fost în ziua în care aţi aflat că plecaţi în misiune? Cum a reacţionat soţia, familia?

Când le-am spus părinţilor mei că plec prima dată în misiune, tata m-a întrebat: „Măi, tu ştii ce faci?”. Bineînţeles că ştiam ce fac. Soţia mea a reacţionat foarte bine atunci când i-am spus că plec prima dată. Pe parcurs, în timpul antrenamentelor,  a început, cred, să realizeze ce presupun aceste misiune, dincolo de faptul că aveam să ne vedem peste şase luni. Altele erau condiţiile faţă de atunci când eram în ţară. Nu puteam să vin acasă săptămânal.

De-a lungul misiunilor militare, cu siguranţă, aţi trecut prin momente dificile, situaţii limită. Puteţi să ne spuneţi care a fost cea mai “lungă” zi?

Toate erau lungi. Şi zilele în care nu aveai ce face erau lungi. Nu tot timpul este agitaţie. În teatrul de operaţie nu în fiecare zi suntem în alertă maximă. Fiecare zi are dinamica ei şi atunci când nu aveai de lucru timpul trecea greu pentru că te gândeai la viitor, să ajungi acasă, să treacă timpul. Aşa este omul făcut. Atunci când are foarte mult de lucru se gândeşte cum ar face să se odihnească puţin şi atunci când este pus în situaţia când nu are de lucru se gândeşte cum să facă ceva să-i treacă timpul mai repede. Probabil că cea mai lungă zi a fost prima mea misiune în afara bazei. Numai un inconştient nu are pic de frică în momentul în care pleacă prima dată într-o misiune, neştiind cu e afară. Eşti instruit pe timp de pace, dar în momentul în care ieşi sunt anumite emoţii. O să vă zic o poveste picantă: colegii mei cercetaşi din plutonul cu care trebuia să ieşim în misiune, m-au invitat seara la masă, după pregătirea misiunii de a doua zi. Şi stăteam cu ei la masă şi povesteau ca şi cum nu aş fi fost de faţă: “Ţineţi minte de data trecută, Vai, ştiţi talibanii ăia … când am tras”. Colegii mei îmi construiau un scenariu să îmi creeze o anumită stare, să mă boteze, cum ar veni. Aşa emoţii mari am avut de dimineaţă, încât mi-am luat vesta invers pe mine. Mi-am dat seama în tab, în maşina de luptă, că ceva nu este în regulă cu mine. Colegii m-au văzut, dar m-au lăsat. Mi-a prins bine experienţa. Şi trăind senzaţiile respective mi-am dat seama ce simt luptătorii când ies în misiune. Aia cred că a fost cea mai lungă zi. A fost o misiune de vreo 12 ore. A fost cea mai mare bucurie când am ajuns la bază şi atunci mi-am spus: „Am spus am făcut-o şi pe asta. De acum încolo pot să fac orice”. Nu am ales un incident medical să îl nominalizez aici pentru că cu ele ne confruntam în fiecare zi. Zilnic vedeam diferite cazuri, mai ales în a doua mea misiune, cea din Afganistan, atunci când am coordonat echipa de medici din Centrul Medical din baza Lagman.

Vi s-a întâmplat să trataţi inamicul?

Da, de mai multe ori am tratat inamicul. În astfel de situaţii nu ţinem cont că rănitul din faţa mea este de partea cealaltă a baricadei. Satisfacţia e mai mare atunci când reuşeşti să îl vindeci. Odată, militarii afgani au adus un muribund inamic taliban. Ei ziceau că e mort. Am fost să îl văd şi am constatat că nu era mort şi l-am dus la punctul medical. A fost spectaculos pentru că am reuşit să îl salvăm, să îl trimitem în viaţă de acolo. A fost o satisfacţie deosebită şi pentru mine şi pentru echipa pe care o conduceam. Prin astfel de situaţii ca medic reuşeşti să câştigi şi mai mult încrederea militarilor, încredere care este foarte importantă pentru grupul pe care îl asiguri.

Cel mai impresionant caz?

Au fost mai multe cazuri impresionante. Fiind un medic special şi cazuistica este specială. Pot să vă spun de un caz, dar nu de pacient român, pentru că noi acolo nu tratăm doar militarii români, tratăm şi militari afgani şi forţe militare afgane şi copilaşi. Cel mai impresionant a fost când am tratat în cadrul primei mele misiunii din Irak un copil ars. Într-o zi, o patrulă, fiind în misiune de patrulare, a văzut un copil ars pe marginea drumului cu mama lui. Au venit în bază şi mi-au spus despre acel copil. Am cerut aprobarea comandantului să organizăm o misiune şi să mergem să vedem care este situaţia cu acel copil. Ne-am dus cu trei taburi. Colegii mei au făcut un dispozitiv de siguranţă triunghiular şi între taburi cu cască şi vestă am tratat arsurile, care erau impresionante. A fost destul de dificil să comunic cu mama. Nu aveam nici translator ca să îi dau indicaţiile ulterioare. Până la urmă am reuşit să desenăm în nisip şi să ne uităm la soare şi astfel am reuşit să tratăm copilul. Peste o săptămână, aceaşi patrulă a fost oprită, în acelaşi loc, de un grup de oameni foarte agitaţi. Colegii s-au speriat şi au intrat în alertă. Populaţia locală vroiau să le mulţumească pentru ce au făcut pentru copilul lor şi le-au dat o oaie. Animalul a fost adus aici şi a fost gătit în stil tradiţional şi a fost foarte bun.

Care a fost cea mai frumoasă răsplată din partea unui pacient de-al dumneavoastră?

O să vă răspund altfel. Cea mai frumoasă răsplată, dar nu din partea unui pacient, pentru un medic este atunci când la festivitatea de repatriere, defilează batalionul, îi vezi că trec prin faţa ta şi ştii că pe toţi ai pus mâna şi toţi sunt acolo şi defilează. Mai mare răsplată decât asta nu cred că poate să existe.

Ce aţi simţit în momentul în care aţi ajuns acasă, după prima misiune, atunci când aţi călcat pe pământ sigur?

Am simţit cea mai mare fericire. Am simţit o fericire extraordinar de mare. Aş vrea să pot să dezvolt cuvântul fericire. Faptul că mi-am văzut copiii, că am putut să îi strâng în braţe, că am putut să simt respiraţia soţiei pe obrazul meu, să pun mâna pe ea, să simt efectiv că e ea cea reală. Acestea au fost lucrurile care mi-au rămas în minte.

După prima misiune, emoţiile pentru a doua, a treia, a patra misiune au fost aceleaşi?

Pentru fiecare misiune am fost tot mai pregătit. Eram mult mai pregătit pentru misiunile ce au urmat. Lucrurile nu au stat la fel pentru soţia mea. Pentru ea o nouă misiune era tot mai greu.

Sindromul posttraumatic este des întâlnit în special în rândul soldaţilor americani. De-a lungul experienţei dumneavoastră aţi întâlnit astfel de caz?

Nu am întâlnit astfel de cazuri. Este foarte greu de pus un asemenea diagnostic. Sigur că toată lumea care trece prin situaţii excepţionale, suferă anumite modificări. Psihicul omului suferă anumite modificări. Nu cunosc niciun caz de diagnostic pus de sindrom posttraumatic. Să vă povestesc ceva: în prima sâmbătă după ce am revenit din misiune am fost naş la o nuntă. Am ieşit de la biserică. Era în februarie. Era o vreme destul de ploiasă, închisă. Când ieşim din biserică artificii. Se auzea: „bum, bum, bum”. Eu, din reflex, m-am adăpostit aşa cum cere procedura, pentru că eram foarte bine antrenat. Am adăpostit-o şi pe soţia mea. Am băgat-o, cu rochia ei de naşă, sub mine, în cel mai mare noroi. Uite cum suferă psihicul transformări. După care te readaptezi. Există o perioadă de a te reinsera în realitatea reală, cum îmi place mie să îi zic.

Ce faceţi pentru a vă reacomoda?

Luăm lucrurile pe rând. Avem psihologi şi programe care îi ajută pe colegi să se reinsereze în societate, în familie. Sunt, nu putem să spunem că nu sunt anumite modificări. Se schimbă comportamentul familiei care s-a obişnuit să trăiască fără tine, se schimbă şi comportamentul tău – te-ai obişnuit să dormi singur. Chiar dacă iubirea e mare şi dorul e mare, e nevoie de timp până se reaşează lucrurile. În misiune, în primele două luni se produce o transformare. Se schimbă realitatea. În mintea omului realitatea care te înconjoară ţi se pare că aia este realitatea reală. Ăsta este cel mai mare pericol. Practic, ai senzaţia că eşti în zona aia de când e lumea, deşi au trecut doar două luni. Deja trăieşti într-o altă realitate. Te ancorezi în realitatea reală prin faptul că poţi să comunici cu cei de acasă, poţi să vorbeşti, să îţi vezi familia şi copii este foarte important deoarece asta este realitatea. Aici suntem, aici trăim, prin comunicare reuşeam să rămânem agăţaţi în realitatea reală.

Având în vedere situaţiile limită cu care v-aţi confruntat doi ani de zile, dacă ar fi să punem cap la cap cele patru perioade în care aţi fost în teatrele de operaţiune, v-aţi gândit vreodată să renunţaţi la profesia de medic?

Nu. Niciodată nu mi-a trecut asta prin minte. Pentru asta m-am pregătit întreaga mea viaţă. Îmi place foarte mult ceea ce fac şi vreau să rămân medic militar până la sfârşitul carierei.

De-a lungul carierei, în teatrele de operaţiune, aţi pierdut camarazi. Ce simţiţi în astfel de momente?

Sigur că pierdem camarazi. Am pierdut pe timp de pace camarazi. Am pierdut în România camarazi, oameni care s-au îmbolnăvit, am pierdut un coleg care a avut un accident de circulaţie şi nu era în misiune. Sigur, atunci când eşti în misiune lucrurile sunt un pic altfel. E o senzaţie neplăcută, de revoltă de cele mai multe ori, de genul: „De ce a trebuit să se întâmple asta?”. Nu avem ce să facem, trecem peste şi ne aducem aminte de ei în anume fel.

Aţi mai reveni în teatrele de operaţiune?

Dacă ar mai fi nevoie de mine, sigur că aş reveni. Dacă ar fi nevoie de mine. Eu consider că mult mai mare nevoie de mine este la ceea ce fac acum. Am adunat experienţa atâtor misiuni, plus că am studiat foarte mult despre felul în care celelalte armate îşi pregătesc cadrele medicale şi pot să fiu mult mai util aici în ţară, pregătindu-i pe alţi medici să participe la eventualele misiuni pe care armata României le-ar avea în viitor.

Ce faceţi acum, în prezent, după ce aţi renunţat la misiunile pe câmpul de luptă?

La Cincu este un centru de instruire de luptă al Forţelor Terestre. În cadrul acelui centru, structurile Forţelor Terestre au condiţiile necesare să îşi repete misiunile în cadrul unor exerciţii ample, complexe. Ce fac eu acolo? Integrez actul medical în cadrul acestor exerciţii. În plus, faţă de asta încercăm să dezvoltăm acolo un centru de instuire pentru personalul medical, ceea ce este o idee nouă, un concept nou în armata României pentru a readuce medicina militară în linia I, acolo unde îi este locul. Medicina militară nu începe şi nu se termincă la poarta spitalului militar. Cine ajunge pacient la spitalul militar poate considera că are foarte mari şanse să supravieţuiască. Rolul medicinei militare este să facem ca pacienţii să ajungă acolo. Încercăm să ne pregătim să aducem pacienţii din linia I la poarta spitalului militar, să le creştem şansele de supravieţuire ale militarilor care sunt în misiuni.

De cât timp vă ocupaţi de acest program?

De doi ani. Am început să facem paşi mărunţi. Am învăţat să ne ridicăm în picioare, am învăţat să mergem şi acum cred că ne apucăm de fugă. Avem susţinerea Ministerul Apărării Naţionale şi sprijinul partenerilor noştri americani, care şi ei îşi doresc să aibă personal medical compatibil cu al lor. Adică să urmăm acelaşi timp de proceduri, să lucrăm pe acelaşi tip de materiale să se poată baza şi ei pe noi. La Cincu reproducem teatrele de operaţiune. Avem manechini pe care repetăm. Medicii militari care vin să se pregătească sunt extrem de extuziaşti. După un program intens de pregătire de 10 ore ei spun că mai vor şi că li se pare prea puţin. Există un mare interes mai ales din partea tinerilor pentru acest program. La final le dau candidaţilor un chestionar în care să vorbească despre cum li s-a cursul. Toţi au o singură obiecţie: cursul e prea scurt. Un astfel de curs ţine între cinci zile şi trei săptămâni. În perioada următoare ne vom prezenta la un concurs în Germania unde cred că vom face o figură frumoasă.

sursa: gandul.info