„Glasul”, 15 februarie 1989. ION HADÂRCĂ. Mîndra glăsuire

Iubiților mei compatrioți le priește azi perseverentul avînt de a-și dobîndi un GLAS printre glasuri – sonor prevestind de pe gluga Foișorului de apă înălțat în setea Chișinăului:

Îndreaptă-te, Moldovă, și cîntă-n unison! Cînd tot mai sigur se înalță glasul oamenilor de-o credință, atunci și lumea-i mai bună și credința-i mai plină!…

Dar ce-o fi însemnînd un GLAS în timpul transparenței, decît o lamă nefals sunătoare călită la temperaturile înalte ale dialogului de idei, înnobilată de iubirea de țară și conjurată servirii de ADEVĂR!

Dar ce-o fi însemnînd însăși transparența, publicitatea, decît o stare firească a ființării oneste!

Este dreptul izvorului de a curge liber și numaidecît străveziu.

Este chemarea privighetorii de a cînta o arie fără lozinci. O stare firească, însă nu totdeauna și ușoară. Pentru că dreptul Măiestriei de a glăsui venirea zorilor cheamă înmiitul efort de-a auzi și pricepe. Cheamă fruntea frunzei roua de sudoare și deseori, în apogeul cîntării, cheamă brusc cîte-un atac mișel de cord…

Și totuși ne priește azi să fim transparenți pînă la lacrimă, pînă la cea mai timidă vibrație a sufletului îndrăgostit de, vorba lui Druță, tot ce este mai sfînt. Să fim transparenți pînă la origini; pînă la Chilia; pînă la emirul sacrelor poeme – Eminescu.

Transparența – școala unde învățăm noi toți – este școala cu o singură clasă – cea a Nominalizării, adică a spunerii lucrurilor pe NUME cu GLAS tare.

Glasul Glasnostei promite să aibă o încărcătură puternică, și pozitivă, de energie vitală, spirit combativ, polemic și neîmpăcat.

Însă. Din largul Oceanului descătușat în frămîntările sale valul rebel mai aduce la mal multă spumă și gunoaie… De aceea pledez eu pentru libertatea glăsuirii în albia onestității. Pentru că totul are a ieși la vedere. Umbra faptelor noastre ne însoțește ca o trenă lungă și agățătoare și de nesortit uitării. Ajunge o zi mai cu soare, o mărturie mai pătrunzătoare – de stea, ca să se arate din urmă toată săvîrșirea zbaterilor noastre. ( Cu toate că materialul trăirii umane în genere e străvizibil și pe vremuri de soare și pe cele de ploaie…) Și să ne aducem aminte! Mîndra glăsuire o poți desluși numai „De treci codrii de aramă!”.. Codrii încercărilor noastre fost-au îmbîcsiți de alămurile fanfarelor mistificatoare și triumfătoare. Prin ei pășteau hulpav struțocămilele făloase de faptul că le crește ghebul lingușelelor pe sub glezna relelor. Codrii monumentali de birouri și fotolii încă mai ascund în scorburi larvele jivinelor fantastice, cu tichii și moțuri de hîrtie și pecetea Șefului în frunte, care l-a blagoslovit în numele tatălui să pășească în marș entuziast către lumea grandioasă a „Cursului scurt” și a „ Pămîntului mic” …

E necesar să treci vitejește și să ieși întreg-întreguț din această pădure de aramo-cefalileo-bre-he-bo-r-șș!.. Parcă ai scăpat, însă b-r-r! – te mai furnică primejdia, să te crucești, nu alta, dar să rămîi trezuț la minte și mîndruț din fire!

Și astfel ni se vor deschide hăt mai larg tainele transparenței, harul de a auzi neauzibilul și de a vedea nevăzutul. Adică sentimentul previziunii, calitatea oraculară a prevestitorului de lumi argintii și încă de departe îndemnîndu-te Să Vezi și Să Auzi în esență Mîndră glăsuire:

De treci codrii de aramă, de departe vezi albind

Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint…

(361 accesari)