marian-sultanoiuNu ştiu dacă şoferul care a condus autocarul prăbuşit în hăul prăpastiei mai trăieşte sau nu. În general, încerc, în astfel de situaţii, să mă pun în locul prezumtivului vinovat, ca să nu fiu, pur şi simplu, deplasat. Sunt conştient că, într-un atare moment, converg un număr de întâmplări nenorocite.

Din păcate pentru toată lumea, şoferul acesta despre care vorbim poartă, exclusiv, povara morţii semenilor săi. Nu există nicio scuză pentru un conducător profesionist care a încercat să depăşească, pe un viaduct, pe linie continuă, la ieşirea dintr-un tunel, pe o suprafaţă umedă, mergând cu de două ori viteza admisă; indiferent de situaţie.

Unii spun că de vină ar fi cele 240 de centre de atestare, apărute ca ciupercile după ploaie, care eliberează documente pentru astfel de transportatori. Patronatul din Turism spune că goana după profit conduce la o viteză de deplasare a flotilei de autocare, nejustificat de mare.

O fi adevărat şi ce spun unii, şi ce spun alţii; nenorocirea este însă alta. Toţi aceşti conducători, inclusiv cel în cauză – fost şofer de TIR, înţeleg, în vârstă de aproape 50 de ani –, au experienţă şi mii de ore de drum. Tocmai această siguranţă de sine îi face, uneori, să supraliciteze, uitând că nu-şi riscă doar propria viaţă, ci şi pe a celor pe care îi transportă.

Un gest nebunesc, o clipă nenorocită, o tragedie: 18 morţi şi 29 de răniţi, dintre care şapte în ATI.

Dincolo de aceast infern, rămâne gestul suprem al unor oameni excepţionali: câteva zeci de civili muntenegreni, care nu au avut nevoie de celulă de criză, care nu aveau puse la punct seturi de proceduri pentru astfel de nenorociri universale, şi, întâmplător, un vicepreşedinte al Parlamentului muntenegrean aflat în trafic. Disciplină, coordonare, decizie şi, mai presus, omenie şi forţă morală. Toate astea au limitat dimensiunea tragediei. “Nu voi uita niciodată ce am văzut astăzi”, a mărturisit parlamentarul. Toţi oamenii aceia au trecut şi prin mâna lui, aflat într-un lanţ uman, care îi ridica din abis pe morţi, pe muribunzi, pe accidentaţi.

Un popor cu o frumuseţe de caracter dumnezeiască. Cel puţin asta am simţit eu, şi sunt sigur că nu supradimensionez.

În ceea ce ne priveşte, guvernanţii au creat, la rându-le, imaginea că se mişcă mai coerent decât le e felul în astfel de situaţii, persoane de decizie deplasându-se, imediat ce datele au fost confirmate, la locul accidentului.

Doar un semn de întrebare rămâne: ar fi putut MAE să gestioneze, cu mai multă aplicaţie, comunicarea cu familiile victimelor, pentru a nu le ţină într-o tensiune teribilă, în perspectivă, aproape 48 de ore?!

Eu cred că, în aceste condiţii, nu. Autorităţile muntenegrene au încercat, mai întâi, să-i menţină în viaţă pe români, indiferent de datele lor de stare civilă; apoi, actele celor catapultaţi de pe viaduct au rămas în autocar, împreună cu bagajele lor, epava acestuia nefiind ridicată din canion până la această oră; de departe, comunicarea cu cei internaţi nu era vreuna la îndemână.

În consecinţă, deşi toată lumea înţelege tensiunea în care trăiesc familiile celor aflaţi în autocar, în momentul accidentului, nimeni de la MAE nu-şi poate asuma riscul de a transmite alte informaţii decât cele oficiale, ce urmează a fi comunicate de autorităţile din Muntenegru. Când acestea vor fi în măsură să o facă.

Sursa: gândul.info

 

(244 accesari)